Psalmii 31

31 ¹La tine, Tată, mă adăpostesc; să nu fiu niciodată dat de rușine; în neprihănirea ta, izbăvește-mă. ²Pleacă-ți urechea spre mine; izbăvește-mă degrabă. Fii stânca mea de adăpost, o cetate de apărare ca să mă scapi. ³Căci tu ești stânca mea și cetatea mea; pentru numele tău mă povățuiești și mă călăuzești. ⁴Tu mă scoți din lațul pe care mi l-au ascuns, căci tu ești adăpostul meu.

⁵În mâna ta îmi încredințez duhul; tu m-ai răscumpărat, Tată, credincios și adevărat. ^a a v5 Isus a rostit aceste cuvinte în rugăciune, pe când murea — „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul” (Luca 23:46) — încredințându-se Tatălui în care se încrede acest psalm. ⁶Îi urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deșerți, dar eu mă încred în Tatăl meu. ⁷Mă voi bucura și mă voi veseli de dragostea ta de legământ, căci ai văzut necazul meu; ai cunoscut strâmtorările sufletului meu, ⁸și nu m-ai dat în mâna vrăjmașului; mi-ai pus picioarele la loc larg. ⁹Ai milă de mine, Tată, căci sunt în strâmtorare; ochii mi s-au topit de întristare, sufletul și trupul meu deopotrivă. ¹⁰Căci viața mea se mistuie de durere, și anii mei de suspine; puterea mi se stinge din pricina păcatului meu, și oasele mi se topesc. ¹¹Din pricina tuturor vrăjmașilor mei, am ajuns de ocară, mai ales pentru vecinii mei, și o spaimă pentru cunoscuții mei; cei ce mă văd pe stradă fug de mine. ¹²Sunt uitat ca un mort, ieșit din minte; am ajuns ca un vas sfărâmat.

¹³Căci aud șoaptele multora — groază de jur împrejur — pe când ei uneltesc împreună împotriva mea, punând la cale să-mi ia viața. ¹⁴Dar eu mă încred în tine, Tată; eu zic: „Tu ești Tatăl meu.” ¹⁵Vremurile mele sunt în mâna ta; izbăvește-mă din mâna vrăjmașilor mei și de prigonitorii mei. ¹⁶Fă să strălucească fața ta peste robul tău; scapă-mă în dragostea ta de legământ. ¹⁷Tată, să nu fiu dat de rușine, căci te chem; cei răi să fie dați de rușine și aduși la tăcere în locuința morților.

¹⁸Să amuțească buzele mincinoase, care vorbesc cu trufie împotriva celui neprihănit, cu mândrie și dispreț. ¹⁹Cât de mare este bunătatea ta, pe care ai păstrat-o pentru cei ce se tem de tine, pe care o arăți celor ce se adăpostesc la tine, înaintea tuturor.

²⁰La adăpostul feței tale îi ascunzi de uneltirile oamenilor; îi păstrezi în coliba ta de limbile clevetitoare. ²¹Binecuvântat să fie Tatăl meu, căci mi-a arătat minunata lui dragoste de legământ, când eram într-o cetate împresurată.

²²Zisesem, în tulburarea mea: „Sunt izgonit dinaintea ochilor tăi.” Dar tu ai auzit glasul rugăminților mele, când am strigat către tine după ajutor. ²³Iubiți-l pe Tatăl nostru, voi toți, credincioșii lui. Tatăl nostru îi păzește pe cei credincioși, dar îl răsplătește din plin pe cel ce lucrează cu mândrie. ²⁴Fiți tari și prindeți curaj, voi toți cei ce nădăjduiți în Tatăl nostru.