Stânca mea, scăparea mea
Al lui David.
David începe cu mâinile deprinse la război și recunoaște imediat cât de neînsemnat este omul — o suflare, o umbră care trece. Îi cere Tatălui său să plece cerurile și să-l scape de mincinoși, apoi descrie pacea pe care o dorește: grânare pline și copii care cresc frumos.
144 1Binecuvântat să fie Tatăl meu, stânca mea, care îmi deprinde mâinile pentru război, degetele pentru luptă, 2dragostea mea statornică și cetățuia mea, întăritura mea și izbăvitorul meu, scutul meu în care mă adăpostesc, care supune popoarele sub mine.
3Tată, ce este omul ca să iei seama la el, fiul omului ca să te gândești la el? 4Omul este ca o suflare; zilele lui sunt ca o umbră trecătoare.
5Tată, pleacă-ți cerurile și coboară; atinge munții, și vor fumega. 6Aruncă fulgerele și împrăștie-i; trimite-ți săgețile și pune-i pe fugă. 7Întinde-ți mâna din înălțime; scapă-mă și izbăvește-mă din apele cele mari, din mâna celor străini, 8a căror gură rostește minciuni și a căror dreaptă jură strâmb.
9Tată, îți voi cânta o cântare nouă; pe harfa cu zece strune îți voi cânta, 10ție, care dai biruință împăraților, care îl scapi pe David, robul tău, de sabia cea ucigătoare.
11Scapă-mă și izbăvește-mă din mâna celor străini, a căror gură rostește minciuni și a căror dreaptă jură strâmb.
12Atunci fiii noștri vor fi ca niște plante crescute înalte în tinerețea lor, fiicele noastre ca niște stâlpi de colț ciopliți pentru un palat. 13Grânarele noastre vor fi pline, dând tot felul de roade; turmele noastre se vor înmulți cu miile, cu zecile de mii pe câmpiile noastre; 14vitele noastre grele de pui, fără spărtură în ziduri, fără să fie dus nimeni în robie, și fără strigăt de durere pe ulițele noastre. 15Ferice de poporul care are parte de asemenea lucruri; ferice de poporul care îl are pe Tatăl nostru drept al său.
