Iov 29

29 ¹Iov a vorbit din nou și a zis: ²„O, de-aș fi ca în lunile trecute, ca în zilele când Dumnezeu veghea asupra mea, ³când candela lui lumina deasupra capului meu și la lumina lui umblam prin întuneric; ⁴cum eram în zilele puterii mele, când prietenia apropiată a lui Dumnezeu se odihnea peste cortul meu, ^a a v4 Iov tânjește după apropierea pe care a cunoscut-o odinioară — prietenia apropiată a lui Dumnezeu peste casa lui. Încă nu știe că Dumnezeul după care tânjește este Tatăl, a cărui inimă nu l-a părăsit niciodată, și că va vedea el însuși aceasta înainte ca această carte să se încheie. ⁵când Cel Atotputernic era încă cu mine, când copiii mei erau toți în jurul meu; ⁶când pașii mei erau scăldați în smântână și stânca vărsa pentru mine râuri de untdelemn. ⁷Când ieșeam la poarta cetății și îmi luam locul în piața publică, ⁸tinerii mă vedeau și se dădeau la o parte, iar bătrânii se ridicau și stăteau în picioare; ⁹căpeteniile își opreau cuvintele și își puneau mâna la gură; ¹⁰glasul nobililor se stingea și limba li se lipea de cerul gurii. ¹¹Când urechea mă auzea, mă numea fericit, și când ochiul mă vedea, mărturisea pentru mine, ¹²pentru că îl izbăveam pe săracul care striga și pe orfanul care n-avea pe nimeni să-l ajute. ¹³Binecuvântarea celui gata să piară venea peste mine și făceam inima văduvei să cânte de bucurie. ¹⁴Mă îmbrăcam în neprihănire și ea mă îmbrăca; dreptatea mea era ca o mantie și ca un turban. ¹⁵Eram ochi pentru orb și picioare pentru olog. ¹⁶Eram tată pentru cel nevoiaș și cercetam pricina celui pe care nu-l cunoșteam. ¹⁷Zdrobeam colții celui rău și smulgeam prada dintre dinții lui. ¹⁸Așa gândeam: «Voi muri în cuibul meu și îmi voi înmulți zilele ca nisipul.» ¹⁹Rădăcinile mele se întindeau spre ape și roua stătea toată noaptea pe ramurile mele. ²⁰Slava mea rămânea proaspătă în mine și arcul meu era mereu nou în mâna mea. ²¹Oamenii mă ascultau și așteptau; tăceau în fața sfatului meu. ²²După ce vorbeam, nu mai spuneau nimic; cuvintele mele cădeau blând peste ei. ²³Mă așteptau ca pe ploaie și își deschideau gura ca după ploile de primăvară. ²⁴Când le zâmbeam, abia le venea să creadă, și se agățau de lumina feței mele. ²⁵Le alegeam calea și stăteam în frunte; trăiam ca un împărat în mijlocul oștirii sale, ca unul care mângâie pe cei ce jelesc.”