Despică cerurile
Aceasta este o rugăciune ca Tatăl nostru să rupă cerurile și să coboare. Nu apără poporul, ci numește cele mai bune fapte ale lui o haină murdară și recunoaște că nimeni nu se prinde de El. Templul e ars. Se încheie cu o întrebare fără răspuns.
64 1O, de-ai despica cerurile și de-ai coborî, ca munții să se cutremure înaintea ta, 2cum aprinde focul vreascurile și face apa să clocotească — ca să faci cunoscut numele tău vrăjmașilor tăi, așa încât neamurile să tremure înaintea ta! 3Când ai făcut lucruri înfricoșătoare la care nu ne așteptam, ai coborât, și munții s-au cutremurat înaintea ta. 4Din vechime nimeni n-a auzit, nici n-a priceput cu urechea, niciun ochi n-a văzut vreun altul afară de tine, care lucrezi pentru cel ce îl așteaptă. 5Tu îi întâmpini pe cei ce fac cu bucurie ce este drept, pe cei ce își aduc aminte de tine umblând în căile tale. Dar te-ai mâniat, și noi am păcătuit; de multă vreme suntem în păcatele noastre — mai putem fi oare mântuiți? 6Toți am ajuns ca un om necurat, și toate faptele noastre de neprihănire sunt ca o haină întinată. Toți ne veștejim ca o frunză, și păcatele noastre, ca vântul, ne spulberă. 7Nu este nimeni care să cheme numele tău, care să se trezească să se prindă de tine; căci ți-ai ascuns fața de noi și ne-ai dat pe mâna păcatelor noastre.
8Dar acum, tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și tu ești olarul nostru; toți suntem lucrarea mâinii tale. 9Nu te mânia atât de tare, Tatăl nostru, și nu-ți aduce aminte pe veci de păcatul nostru. Privește, te rugăm — toți suntem poporul tău. 10Cetățile tale cele sfinte au ajuns un pustiu; Sionul a ajuns un pustiu, Ierusalimul o pustietate. 11Casa noastră cea sfântă și frumoasă, în care te lăudau părinții noștri, a fost arsă cu foc, și tot ce ne era scump a ajuns o ruină. 12După toate acestea, te vei mai stăpâni, Tatăl nostru? Vei tăcea și ne vei chinui atât de amarnic?
