Plâns la râurile Babilonului
Exilații de lângă canalele Babilonului își atârnă harfele, pentru că cei ce i-au robit vor de la ei o cântare veselă de acasă. Jură să nu uite niciodată Ierusalimul, iar psalmul se încheie cu un blestem crud împotriva Edomului și a Babilonului, pe care nu-l îndulcește niciodată.
137 1La râurile Babilonului, acolo ne-am așezat și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. 2În sălcii, acolo ne-am atârnat harpele. 3Căci acolo cei ce ne luaseră robi ne cereau cântări, iar asupritorii noștri ne cereau veselie, zicând: „Cântați-ne una din cântările Sionului!”
4Cum să cântăm cântarea Tatălui nostru într-o țară străină? 5Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia. 6Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi pune Ierusalimul mai presus de cea mai mare bucurie a mea.
7Adu-ți aminte, Tată, împotriva edomiților, de ziua căderii Ierusalimului, cum ziceau: „Dărâmați-l! Dărâmați-l! Până la temeliile lui!” 8Fiică a Babilonului, sortită pieirii, ferice de cel ce îți va răsplăti cu ce ne-ai făcut nouă! 9Ferice de cel ce îi va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă! a a v9 Isus a dus strigătul după dreptate pe cruce, rugându-se: „Tată, iartă-i” — și i-a învățat pe ai Săi să-și iubească vrăjmașii. Mânia sinceră a exilaților este adusă înaintea Tatălui nostru, singurul care poate răspunde la ea.
